Acum ca pericolul a trecut, pot sa va spun despre aventura mea involuntara de ieri. Se face ca m-am dus la padure (o padure in care nu mai fusesem, aflata la vreo 60 de km de Oradea) in cautare de eventuale urechiuse de lemn. Am parcat langa un canton si am plecat la plimbare. Am gasit de o porție zdravana dupa o plimbare de o ora si mai bine. Era chiar si leurda, dar mai aveam acasa. Ulterior am zarit si urzici, dar cui i-au mai trebuit? Cand sa plec, am zis sa incerc drumul forestier ce mergea spre inima padurii. Ce a urmat a fost inceputul unei zile de pomina, dar cu final fericit pe care cred ca mi-o voi aminti, peste un timp, doar cu voie buna si un ras sanatos (de propria prostie, la limita cu inconstienta). Ca sa nu insist cu prea multe detalii, am mers aproximativ 4 ore pe noroi de 30 de cm, pante abrupte pline de noroi și pietre, drum ingust cu prăpastie in dreapta de pe unele porțiuni trebuind sa dau cu spatele după ce am realizat ca rotile (cauciucuri de iarna) patinau si mergeau unde vor ele, nu unde vreau eu. Nu pot sa va spun cum imi bătea inima sa-mi spargă pieptul și cum m-am intors acasă cu 2 kg mai slaba (fara a avea neapărat de unde sa dau jos), justificate prin transpirația pe care am crezut-o doar metaforica. De ce am continuat? Pentru ca era drumul asa prost încât am decis ca nu ma mai întorc pe acolo (era și ingust), sperând ca ma așteaptă ceva mai bun. Nu stiu la voi, dar in Bihor ploua de câteva zile. Am mai trecut printr-o balta de aproape jumătate de metru (măsurată cu batul anterior) la ieșirea căreia ma astepta o panta cu unghi de aproximativ 40 de grade (după estimările mele imprecise). Nu mai spun de toate crengile pe care le-au luat cu burta și cu lateralele. La (aparent) final, am ajuns lângă un bazin de apa in the middle of nowhere unde drumul se trifurca. Am incercat toate variantele, dupa care m-am intors (cu muuuult noroc, întregi amandoua). Am decis sa o las acolo și sa o iau pe jos. Urcasem o bucata de drum și văzusem ca de pe vârful dealului (la ieșirea din padure), in depărtare se zareau niște case intr-un sat răsfirat. E redundant sa precizez ca nu aveam semnal si ca Locus map nu mi-a fost de mare ajutor. De cum am ajuns in dreptul caselor (în parte parasite), caini mari, ciobănești au sărit la mine. Îngerul m-a protejat și de ei. Intr-o curte am zărit o doamna in varsta de unde urma sa vina salvarea mea. I-am cerut niște apa și asteptand-o sa-mi umple sticla, a apărut o Toyota ce semăna, mai degraba, cu un tanc. Șoferul era fiul doamnei, pasionat de offroad care s-a oferit sa ma tracteze. Pentru ca m-a văzut hiperventilata la gandul ca trebuie sa țin de volan (deja se innopta) si sa mai (încerc sa) virez din spate, s-a oferit sa-si aduca un prieten care sa o conducă. Tancul lui a reușit sa o readuca pe printesa in civilizație in conditii de siguranta. Rodica nu a pățit nimic pana la final. Eu am primit o lecție pe cinste și am inteles tilcul vorbei auzite acum vreo 2 săptămâni: nu-i moneda ca dolaru' si masina ca Subaru. Iar Dumnezeu sa le dea sănătate și fericire băieților și doamnei!
78 Replies
3673 Views